Cornel Robu
.svg){kind=small}
Bun venit!
modificareVă mulțumim că v-ați înregistrat ca utilizator. Probabil că la început veți avea multe nedumeriri și întrebări: ce este Wikipedia, cum se modifică articolele, ce putem și ce nu putem scrie în ele etc. Am pregătit o pagină de bun venit (←apăsați aici) pe care vă recomandăm s-o citiți. De asemenea puteți să ne întrebați la Cafenea sau pe canalul IRC oficial (pentru detalii vezi Canal IRC). Nu vă fie teamă de greșeli, suntem aici pentru a vă ajuta.
În ce domenii ați dori să contribuiți? Poate să fie specialitatea dumneavoastră sau un domeniu pentru care aveți o pasiune aparte. Aveți la dispoziție propria pagină de utilizator (vedeți sus de tot unde scrie Cornel Robu) în care să vă prezentați pe scurt, dacă doriți, dar nu înainte de a citi regulile paginii de utilizator și aveți grijă să nu scrieți CV-uri pe pagina dumneavoastră.
Ca să vă semnați simplu — doar în paginile de discuții, nu și în articole — scrieți la sfârșitul mesajului patru tilde ~~~~ și Wikipedia vi le va transforma automat în semnătură și dată.
Sperăm să contribuiți cu plăcere la acest proiect!
Puteți contribui și la alte proiecte ale Wikimediei: Wikționar, Wikimanuale, Wikiștiri, Wikicitat, Wikisursă.
-- Comunitatea utilizatorilor 18 aprilie 2011 21:06 (EEST)
Despre ortografie
modificareBună ziua, d-le Robu.
Ați adăugat la pagina Discuție Wikipedia:Versiuni de ortografie română un fragment dintr-un interviu al dumneavoastră dat revistei Helion, în care vorbeați despre preferința pe care o aveți pentru ortografia cu â și sunt. Am șters fragmentul și am explicat motivele la pagina în cauză; pe scurt: problema drepturilor de autor și irelevanța în contextul discuției. V-am anunțat personal ca să nu rămîneți cu impresia v-a fost șters fragmentul în mod abuziv.
Profit totuși de ocazie să vă spun părerea mea: nu există argumente pentru a scrie cu â și nici argumente împotriva scrierii cu î. Ceea ce dumneavoastră numiți „argument estetic” este o vorbă în vînt, fără suport, și chiar dacă ar exista un argument estetic el nu poate fi suprem, așa cum îl declarați, într-o discuție rațională privitoare la ortografie. Într-o discuție sentimentală, artistică sau subiectivă orice idee poate fi ridicată la rang de argument, dar ortografia nu e sentiment sau artă, e un subiect științific.
„Bastardul rezultat dintr-un viol” este o altă vorbă în vînt, desigur cu efect retoric, dar cu valoare argumentativă nulă, pentru că se bazează pe o minciună, și anume că grafia cu î și sînt ar fi fost ordonată de la Moscova. Afirmația este un fals ușor demonstrabil: în România s-a scris cu î și sînt cu mult înainte de 1953, ba înainte chiar și de crearea PCR. Găsim cărți și reviste românești tipărite în jurul anului 1900 sau mai înainte scrise astfel (avîndu-i ca autori, printre alții, pe Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, B. P. Hasdeu, Lazăr Șăineanu, Vasile Alecsandri), cînd nu se putea vorbi la noi de influențe sovietice sau de comuniști prea zeloși. Și de fapt ideea de a avea cîte o singură literă pentru fiecare fonem este încă mult mai veche; o vedem susținută explicit și cu argumente solide la Titu Maiorescu în 1866. Este uimitor cîți români i-au crezut pe cuvînt pe oamenii de „cultură” care au răspîndit minciuna aceasta cum că scrisul cu î și sînt ar fi de sorginte sovietică.
Cei care se încăpățînează azi să scrie cu î și sînt n-o fac dintr-un elitism snob, ci pentru că așa li se pare firesc și sănătos. Ortografia aceasta nu e slută și desfigurată, ci logică și naturală. Grafia cu â și sunt nu e elegantă, ci arhaică; ea a avut, la reforma din 1904, un rost clar, a fost atunci progresistă, pentru că reprezenta un pas înainte față de grafia anterioară, care folosea 4 sau 5 litere pentru sunetul î. În schimb reforma din 1993 a fost un pas înapoi, pe care Academia Română nu l-a făcut ca pe o reparație culturală, ci ca pe o dovadă de ochii lumii că s-a desprins de trecutul său comunist. Armata era deja „cu noi”, dar Academia încă nu, și avea mare nevoie, pentru că imaginea ei era teribil de șifonată, iar scoaterea Ceaușeștilor din rîndul membrilor nu fusese suficientă. Ironia este că, pentru a-și netezi cutele, Academia a recurs la metode comuniste de acțiune: dezinformarea publicului prin propagandă mincinoasă (la care văd că și dumneavoastră participați cu un suspect exces de zel) și luarea deciziilor abuziv și arbitrar, peste capul celor capabili s-o facă în cunoștință de cauză. Standardizarea, în orice domeniu, se face de către specialiștii domeniului respectiv, dar reforma din 1993 s-a făcut prin vot deschis în plenul Academiei, adică, pardon de expresie, de către ageamii în ale ortografiei, în timp ce lingviștii aveau brațele pline de argumente contra. E o gafă pe care Academia Română cu greu și-o va mai spăla. Din ce citesc în interviu nu-mi dați impresia că ați pune mare preț pe rațiune, așa că vă spun explicit în caz că nu v-ați dat singur seama de absurdul situației: deciziile de natură științifică nu se iau prin vot, ci prin cîntărirea argumentelor. Dar de, interesul poartă fesul.
Singurele argumente care se mai pot aduce astăzi pentru grafia cu â și sunt rămîn cel al nostalgiei (celor care au apucat să fie elevi înainte de 1953) și cel al rușinii (de a ne răzgîndi și a reveni la o grafie rațională). Ambele argumente sînt desigur caraghioase într-o discuție inteligentă. — AdiJapan 19 aprilie 2011 09:27 (EEST)
Ex controversia veritas
modificareEx controversia veritas
Discuție Wikipedia:Versiuni de ortografie română User: AdiJapan . From Wikipedia, the free encyclopedia
Hi! I'm Adrian, a Romanian guy. Life has brought me to live and work in the land of the Rising Sun, so I went for AdiJapan as my username. I mostly contribute to the Romanian Wikipedia, but I am also active here. Interests : - languages, in particular grammar and phonology of Romanian and Japanese; - physics, in particular optics. Please don't hesitate to contact me about these or any other subjects.
Utilizator: AdiJapan
Sînt Adrian. Pentru că soarta m-a adus să trăiesc și să muncesc în Țara Soarelui-Răsare mi-am ales numele de utilizator AdiJapan. Am deschis conturi omonime și la Wikipedia în alte limbi (engleză, franceză, japoneză etc.), dar în prezent particip activ numai aici. Dacă doriți să-mi atrageți atenția asupra unui articol, cea mai bună cale este să vă scrieți comentariile la pagina de discuții a articolului în cauză și să-mi lăsați un mesaj pe pagina mea de discuții. Recurgeți la e-mail numai dacă ați ajuns la concluzia că mi-a scăpat mesajul. Cînd îmi scrieți prin e-mail nu uitați să precizați numele dv. de utilizator și pagina din Wikipedia la care vă referiți. Timpul meu este limitat, dar pentru orice chestiune (legată sau nu de statutul de adminstrator, birocrat sau checkuser) sînt deschis la discuții. Nu ezitați să mă contactați. — AdiJapan - din 11 iulie 2005 utilizator înregistrat la en.wp. - din 23 august 2005 utilizator înregistrat la ro.wp. - din 8 noiembrie 2005 administrator. - din 13 februarie 2006 checkuser. - din 12 decembrie 2006 birocrat. - din 14 mai 2007 voluntar OTRS pentru ro.wp.
₪₪₪₪₪
[modificare] Cornel Robu
Utilizatorul Cornel Robu, posibil aceeași persoană cu Cornel Robu, a adăugat aici un fragment dintr-un interviu publicat în revista Helion. L-am șters din două motive: 1 - probabila încălcare a drepturilor de autor; 2 - faptul că pagina aceasta de discuții nu este pentru părerile noastre despre care ortografie ni se pare mai bună, ci despre politica ro.wp cu privire la aplicarea normelor ortografice. Cine dorește totuși să citească interviul d-lui Robu poate vizita situl revistei Helion, mai exact articolul „Victor Anestin, răsplătit de progresul tehnologic în care atâta a crezut cu un secol în urmă” (pagina 3 din 3). — AdiJapan 19 aprilie 2011 07:02 (EEST)
₪₪₪₪₪
Victor Anestin, răsplătit de progresul tehnologic în care atâta a crezut cu un secol în urmă
– Interviu cu editorul său de azi, Cornel Robu –
[ … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … … ]
Lucian-Vasile Szabo : De ce țineți așa de mult la ortografia actuală ? Cornel Robu : Pentru că am așteptat o viață întreagă să pot scrie așa, cu â (din a) și cu sunt. Poate că la mijloc e și nostalgia “frumoaselor vremuri de altădată” – “la Belle Époque” în care-a trăit Anestin, dar și cele două decenii interbelice care-au urmat – nostalgie de care îmi amintesc și acum, și nu era numai a mea, în anii și deceniile de după abuziva și sluta “reformă ortografică” din 1953. Dar nu e numai atât, nu e numai preferința personală, subiectivă poate. Scriu cu â (din a) și cu sunt pentru că asta-i haina în care “îi stă bine” limbii române! Acesta-i “argumentul estetic”, în fața căruia orice alt argument cade! Iar î (din i) este un bastard rezultat dintr-un viol, dintr-o desfigurare premeditată a limbii române ordonată de la Moscova, în 1953, și cu exces de zel executată de slugoii pe care-i “rodea” (îi “riciia”) că România și limba română prea ajunseseră să “arate bine” în anii interbelici (doar 20, douăzeci!, tot atâția câți s-au împlinit de curând de la Revoluția din Decembrie 1989...). Am așteptat o viață întreagă ca să putem scrie cu â, și-acum să renunțăm la el numai pentru că, atunci, în 1993, nu l-am primit înapoi din mâna “cui trebuia”, ci din mâna unui “dalmațian” fesenist ca onor acad. Mihai Drăgănescu, cel cu “ortofizica” și “informateria”, președintele de-atunci al Academiei ? Așa cum fac cei care se încăpățânează să scrie, încă și azi, cu î (din i) și cu sînt în speranța, pesemne, de a-și semnala “cui trebuie” bovarica lor aspirație la o snobă “elită intelectuală”, zelul de a se “pune bine” cu “boierii minții”, cu “lumea bună” care dictează ocult “cotele” valorice și opiniile “conzulte” pe piața intelectuală din România, apelând reflex și comod la acest semn de recunoaștere între “inițiați”, între “ai noștri”? “Prietenii știu de ce” scriem noi cu î din i!... Că doar facem și noi parte din partidul progresist (bravo!), liber-schimbist (bravos!), independent (ura!) și inteligent (uraaa!!! aplauze furtunoase, burnîie aplodismientî...). Dar prestanța și eleganța limbii române rămân mai presus de asemenea nătâng și păgubos servilism, de asemenea conformisme și snobisme cu pretenții de “lume bună” ‘telectuală. Revenind la cazul în speță, nimeni nu mă poate obliga acum, în 2010, cum s-a întâmplat “din motive de forță majoră” în 1986, să sluțesc textul lui Anestin trecându-l pe scrierea cu î și cu sînt, din moment ce el însuși a scris consecvent cu â și cu sunt. De altfel, pe sunt am reușit să-l salvez și atunci, în 1986, invocând un argument de ordin filologic, în “Nota asupra ediției”: “Forma sunt, în care Victor Anestin este absolut consecvent și care, la el, pare a aparține pronunției iar nu grafiei, a fost păstrată peste tot, conservându-se astfel, în plus, și o marcă stilistică de epocă.”
Lucian-Vasile Szabo : Nu e prea mult spus, totuși, “un bastard rezultat dintr-un viol”? Cornel Robu : Ascultați, atunci, ucazul și judecați singur :
HOTĂRÎRE PENTRU APROBAREA NOILOR NORME ORTOGRAFICE ALE LIMBII ROMÎNE
Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Romîne : 1. Aprobă noile norme ortografice ale limbii romîne elaborate de Academia Republicii Populare Romîne, care fac parte integrantă din prezenta Hotărîre. 2. Academia Republicii Populare Romîne va publica pînă la 1 octombrie 1953 Micul dicționar ortografic (Index de cuvinte), îndreptar pentru aplicarea noilor norme ortografice. 3. Noile norme ortografice ale limbii romîne intră în vigoare de la data de 1 aprilie 1954. 4. Începînd cu data de 1 aprilie 1954, manuscrisele pentru orice fel de lucrări ce se vor tipări, multiplica, litografia etc. vor fi prezentate în noua formă ortografică. 5. […] Începînd cu anul școlar 1955-1956, manualele pentru învățămîntul de toate categoriile tipărite cu vechea ortografie nu mai sînt valabile. […]
București, 16 septembrie 1953. Președintele Consiliului de Miniștri, GH. GHEORGHIU-DEJ
Iar atunci când, peste vreo două decenii, un poet de audiența lui Nichita Stănescu semna un articol ingenios intitulat Sînt pentru sunt (dar n-a fost el singurul care pleda pentru revenirea la normalitate, la bun simț și bun gust, la criteriul estetic în aspectul limbii, la “haina în care-i stă bine” limbii române), răspunsul a venit prompt și zdrobitor : nimeni altcineva decât tovarășul Nicolae Ceaușescu nu mai are voie să se atingă de această temă “de partid și de stat”! Noli me tangere! Tabú! Curat “lege de murături”, coane Leonida ! Astfel încât, cu toată modestia cuvenită, îndrăznesc să subscriu și eu la opțiunea Poetului: Sînt pentru sunt.
( Din revista Helion Online, Timișoara, nr. 4, septembrie 2010)
₪₪₪₪₪
AdiJapan
Despre ortografie Bună ziua, d-le Robu. Ați adăugat la pagina Discuție Wikipedia:Versiuni de ortografie română un fragment dintr-un interviu al dumneavoastră dat revistei Helion, în care vorbeați despre preferința pe care o aveți pentru ortografia cu â și sunt. Am șters fragmentul și am explicat motivele la pagina în cauză; pe scurt: problema drepturilor de autor și irelevanța în contextul discuției. V-am anunțat personal ca să nu rămîneți cu impresia [că] v-a fost șters fragmentul în mod abuziv. Profit totuși de ocazie să vă spun părerea mea: nu există argumente pentru a scrie cu â și nici argumente împotriva scrierii cu î. Ceea ce dumneavoastră numiți „argument estetic” este o vorbă în vînt, fără suport, și chiar dacă ar exista un argument estetic el nu poate fi suprem, așa cum îl declarați, într-o discuție rațională privitoare la ortografie. Într-o discuție sentimentală, artistică sau subiectivă orice idee poate fi ridicată la rang de argument, dar ortografia nu e sentiment sau artă, e un subiect științific. „Bastardul rezultat dintr-un viol” este o altă vorbă în vînt, desigur cu efect retoric, dar cu valoare argumentativă nulă, pentru că se bazează pe o minciună, și anume că grafia cu î și sînt ar fi fost ordonată de la Moscova. Afirmația este un fals ușor demonstrabil: în România s-a scris cu î și sînt cu mult înainte de 1953, ba înainte chiar și de crearea PCR. Găsim cărți și reviste românești tipărite în jurul anului 1900 sau mai înainte scrise astfel (avîndu-i ca autori, printre alții, pe Ovid Densusianu, Nicolae Iorga, B. P. Hasdeu, Lazăr Șăineanu, Vasile Alecsandri), cînd nu se putea vorbi la noi de influențe sovietice sau de comuniști prea zeloși. Și de fapt ideea de a avea cîte o singură literă pentru fiecare fonem este încă mult mai veche; o vedem susținută explicit și cu argumente solide la Titu Maiorescu în 1866. Este uimitor cîți români i-au crezut pe cuvînt pe oamenii de „cultură” care au răspîndit minciuna aceasta cum că scrisul cu î și sînt ar fi de sorginte sovietică. Cei care se încăpățînează azi să scrie cu î și sînt n-o fac dintr-un elitism snob, ci pentru că așa li se pare firesc și sănătos. Ortografia aceasta nu e slută și desfigurată, ci logică și naturală. Grafia cu â și sunt nu e elegantă, ci arhaică; ea a avut, la reforma din 1904, un rost clar, a fost atunci progresistă, pentru că reprezenta un pas înainte față de grafia anterioară, care folosea 4 sau 5 litere pentru sunetul î. În schimb reforma din 1993 a fost un pas înapoi, pe care Academia Română nu l-a făcut ca pe o reparație culturală, ci ca pe o dovadă de ochii lumii că s-a desprins de trecutul său comunist. Armata era deja „cu noi”, dar Academia încă nu, și avea mare nevoie, pentru că imaginea ei era teribil de șifonată, iar scoaterea Ceaușeștilor din rîndul membrilor nu fusese suficientă. Ironia este că, pentru a-și netezi cutele, Academia a recurs la metode comuniste de acțiune: dezinformarea publicului prin propagandă mincinoasă (la care văd că și dumneavoastră participați cu un suspect exces de zel) și luarea deciziilor abuziv și arbitrar, peste capul celor capabili s-o facă în cunoștință de cauză. Standardizarea, în orice domeniu, se face de către specialiștii domeniului respectiv, dar reforma din 1993 s-a făcut prin vot deschis în plenul Academiei, adică, pardon de expresie, de către ageamii în ale ortografiei, în timp ce lingviștii aveau brațele pline de argumente contra. E o gafă pe care Academia Română cu greu și-o va mai spăla. Din ce citesc în interviu nu-mi dați impresia că ați pune mare preț pe rațiune, așa că vă spun explicit în caz că nu v-ați dat singur seama de absurdul situației: deciziile de natură științifică nu se iau prin vot, ci prin cîntărirea argumentelor. Dar de, interesul poartă fesul. Singurele argumente care se mai pot aduce astăzi pentru grafia cu â și sunt rămîn cel al nostalgiei (celor care au apucat să fie elevi înainte de 1953) și cel al rușinii (de a ne răzgîndi și a reveni la o grafie rațională). Ambele argumente sînt desigur caraghioase într-o discuție inteligentă. — AdiJapan 19 aprilie 2011 09:27 (EEST)
₪₪₪₪₪
Cornel Robu
În fața argumentului estetic, orice alt argument cade
Bună ziua, Adi-san. Opțiunea de-a vă ascunde adevăratul nume mă pune în situația de-a mă adresa domniei voastre cu acest ceremonios apelativ de extrem respect extrem-oriental.
Nu vă ascund, din capul locului, că rămân cu impresia că textul meu a fost șters în mod abuziv, cum spuneți. Aceasta, pentru că motivele (pretextele, de fapt) invocate de dv. nu stau în picioare, nici sub aspectul coerenței logice, nici sub acela al întemeierii juridice. Pe scurt : (1) Cum își poate încălca autorul însuși propriile-i drepturi de autor? Dispunând din proprie voință și prin liberă decizie de propriul text sau de fragmente din acesta? (2) Unde este “relevanța în contextual discuției” a risipei de vorbe din inflaționara pagină de internet Discuție Wikipedia: Versiuni de ortografie română ? “Pagina aceasta de discuții nu este pentru părerile noastre despre care ortografie ni se pare mai bună”, spuneți tot dv., dar lăsați să se lăfăie logoreic în pagină tocmai astfel de păreri, alese, ce-i drept, “pe sprânceană”: păreri consonante cu a dv., iar, dintre cele divergente, de preferință opinii voit cât mai neconvingătoare, slab apărate și debil argumentate. Oricine e liber să-și exprime opinia, nu-i așa?, doar ne aflăm la “Wikipedia, the free encyclopedia”, dar preopinentul e cu atât mai binevenit cu cât e mai neconcludent și mai contraproductiv. Iar când nu e, intervine “administratorul” autorizat al paginii de discuții (“birocratul”, “checkuser”-ul) și “șterge”. Asta să fie “politica ro.wp cu privire la aplicarea normelor ortografice”?
Era mai bună cafeaua pe vremuri, la Cofetăria La muta ?
Trecând acum la fondul chestiunii, limba română scrisă cu î din i este într-adevăr mai urâtă, este slută și dizgrațioasă, î din i o sluțește și o desfigurează. Pe dv. nu vă zgirie la ureche (și la ochi) giștele care gigiie și găinile care ciriie, ciinii care miriie și rimele care se tiriie, gingavii care se bilbiie și scirnavii care se ciciie? Giște, giște, ga-ga-ga, Vreți la girlă? da-da-da! Nu credeți că pină și nechezolul de-altădată ar fi avut poate alt gust dacă l-ați fi băut la Cofetaria Lamaita, nu La muta ? Pentru că exista realmente pe vremuri, în Bucureștii nostalgiilor și bovarismelor dv. exotice, o Cofetărie Lămîița (undeva prin preajma Pieței Kogălniceanu, nu departe de Circiumioara Trocadero, care “are-un vin egal cu zero”…) a cărei firmă era scrisă “de mină” cu tub filiform de neon în suferință tehnică, astfel incit, la lăsarea serii, se putea citi pe frontispiciu, literalmente, Cofetaria La muta. Muta și cu sluta. La muta de altădată, balciză și cocirjată… Cit despre prăvăliile de Piine sau de Pune, presupun că vă sunt cunoscute și acestea, ca și gardurile hiite și hitiite de după care miriia cite un ciinos Ciine rău, “cind se lasă seara-n București”… “Cu cit cint, atita sint”… Mai vreți și alte probe, alte specimene de urâțenie și sluțenie, de burlesc și grotesc, alte malformații și diformități? Că ar mai fi destule pocitanii lexicale, destule mostre de monștri lingvistici care inevitabil rezultă din tragerea limbii române pe calapodul lui î din i. Dar cred că, pentru moment, ajunge și atât. Basta! Așa nu! Dizgrațioaselor ravagii ale lui î din i li se opune spontan repulsia unui irepresibil veto estetic, în fața căruia orice alt argument cade. Argumentul estetic este legitim și valabil în primul rând pentru noi înșine, vorbitorii nativi ai limbii române, este definitoriu pentru propriul nostru instinct lingvistic, este relevant pentru percepția intuitivă și cenestezică asupra propriului nostru grai și pentru propriul nostru atașament față de limba pe care-o vorbim nativ, față de haina în care “îi stă bine” limbii române, față de “frumusețea” și de eleganța ei, față de fizionomia ei auditivă și vizuală în care ne recunoaștem identitar pe noi înșine, așa cum vrem noi să fim, nu cum vor alții. Asta-i fața noastră cea adevărată, fața pe care vrem s-o arătăm lumii, și nu de fastidioase savantlâcuri belferești avem nevoie (“lingviștii aveau brațele pline de argumente contra” – triste argumente, și sterpe). Mult mai de preț ne este senzația de plenitudine și adecvare identitară, de respect de sine și de siguranță de sine pe care ne-o dă așezarea de la sine, “de când ne știm, parcă dintotdeauna”, într-o limbă și într-o identitate pe care noi ni le alegem, nu le aleg alții pentru noi. În această perspectivă, da, oricât n-ați crede dv., Adi-san, deciziile “se iau [și] prin vot”, iar la “cântărirea argumentelor” atârnă greu, decisiv chiar, și argumentul estetic, care este, prin implicație, și un argument identitar. Avem și noi, românii, drept de vot în chestiunile care ne privesc direct și vital, avem și noi drept de opțiune asupra propriei noastre identități? Este opțiunea identitară un act blamabil în sine? Înseamnă asta, cumva, a nu “pune mare preț pe rațiune”? Este asta doar “o vorbă în vînt, fără suport”, așa cum crede d-l AdiJapan? Dar mai e și altceva, în subsidiar. Vorbim și scriem în primul rând pentru noi înșine, abia apoi și pentru alții. Ceea ce ne spune limba noastră nouă înșine contează în primul rând, desigur, dar și ceea ce-ar putea spune ea altora, cărora, dintr-un motiv sau altul, într-o împrejurare sau alta, le ajunge sub ochi. Nici asta nu ne poate rămâne indiferent, chiar dacă vine pe urmă, într-un plan secund al importanței, al atenției și-al argumentării.
«Scriind cu â din a facem un serviciu propagandistic limbii române» – observa judicios Alex. Ștefănescu. «Îi evidențiem latinitatea, într-un mod simplu și direct, inteligibil imediat de către milioane de oameni din alte țări. Orice inscripție în limba română – de pe un pachet de țigări, de pe frontispiciul unei ambasade – aduce aminte, prin intermediul cuvintelor scrise cu â din a, că suntem latini, și nu slavi (așa cum cred mulți). Ca să nu mai vorbesc de ziare și reviste, chiar și de cele abandonate în tren. Ca să nu mai vorbesc de cărți.
Avantajul este imens, iar efortul care ni se pretinde – minim. Dacă notarea unei vocale în două feluri ni se pare o corvoadă și ne face să ne văicărim, înseamnă chiar că nu mai e nimic de sperat în România.
Unii aduc în discuție faptul că â nu provine numai dintr-un a latin, ci și dintr-un o latin, dintr-un e latin sau chiar dintr-un i latin, ceea ce înseamnă că există cazuri în care scriind cu â din a ne îndepărtăm de limba latină. Asta este însă o judecată rece (și falsă, ca orice judecată rece), fără legatură cu realitatea comunicării lingvistice. Noi trebuie să luăm în considerare cuvintele care contează cu adevărat, care emoționează, care au o irizație mitică, și vom constata că, dacă ele conțin un â, acel â este în cele mai multe cazuri derivat dintr-un a latin.
Este obscur un afiș din care reiese că o formație de muzică va cînta. În schimb, dacă scrie pe el că formația va cânta, latinitatea limbii noastre este recognoscibilă chiar și de către un ins necultivat, din orice țară occidentală. Este rebarbativă sintagma flori de cîmp, care apare eventual ca explicație la o ilustrată. Dar sintagma flori de câmp o înțelege aproape oricine. În lume nu există cimpusuri universitare, ci campusuri universitare.» ( ( Alex. Ștefănescu, De ce scriu cu â din a, în România literară, nr. 38 / 2002 )
Ursul picilit de vulpe
S-ar mai putea adăuga aici și minora complicație artificială, neglijabilă poate, dar nu mai puțin burlescă, prin care î din i, mai ales atunci când urmează după c sau g, parazitează învățarea limbii române de către străini. Simpla contiguitate – ce, ci, ge, gi – declanșează în mod reflex, într-un prim moment al percepției vizuale rapide, automatismul fonator deprins prin regula ortografică proprie limbii române, și asta nu numai azi, când tastatura de computer (uneori invocată numai ca pretext, ca scuză) i-a nărăvit pe mulți la scrierea fără semne diacritice. Încă în 1904, Titu Maiorescu admitea ca “sonul î [să] se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consonantele c sau g [să] se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ce și ge, iar înainte de a drept k și gh. Astfel dacă am scrie, d. e., gînd, cînd, cîntec cu î, acest i, cu tot circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante înaintea vocalei i, pe când scriind cu â rămânem în conformitate cu deprinderea de mult admisă la c și g.” Le recomand, d-lui AdiJapan și celor asemenea lui – spre edificare, dar și spre amuzament, dacă-s în stare – lectura povestirii lui Ion Creangă Ursul picilit de vulpe (“De ce n-are ursul coadă”) în orice ediție mai veche de douăzeci de ani, ediții altfel fără reproș pentru scrupulul filologic de-a conserva fonetismul regional al autorului (ursul rămas fără coadă în Moldova era pasămite pâcâlit, nu păcălit): “Țăranul mina, carul scirțiia, și peștele din car cădea.” Iar limba-n gură se incirliga… Mi-a fost dat să aud asemenea involuntare cimilituri și de la adulți, de la studenți străini veniți în România din lumea largă, și de la copii de vârstă fragedă, de la elevi maghiari din clasele gimnaziale, abia ieșiți din școala primară și încă puțin familiarizați cu aspectul scris al limbii române. “Căciula” era acolo, la locul ei, pe creștetul lui î, accentul circumflex era perceput ca atare, dar litera i de sub el “smintea” pronunția, transformând simultan și reflex pe c în č și pe g în ğ : “Eu nu ciînt că știu ciînta” și “nu ciînt că știu să ciînt”, deciît ciînd cu Ciîntarea Romîniei, îngiînată ciîine-ciîinește… Dar ciît de ciît, orișiciît, giîndirea dv. mă pune pe giînduri, Adi-san. Că doar și dv. “giîndiți, deci sînteți”, existați, cum ar veni…
Era mai bun un rotocol ca emblemă a limbii române ?
D-l AdiJapan îmi pune în cârcă (în circă) “nostalgia celor care au apucat să fie elevi înainte de 1953”; am apucat să fiu elev și după 1953, atunci când în toate școlile din România se învăța (și ia să fi crâcnit cineva…) că esența limbii române poate fi decantată și rezumată în cuvântul rotocol – pe jumătate latin, pe jumătate slav (roată + ocol). Așa era și limba română în totalitate – pe jumătate latină, pe jumătate slavă, cel puțin în viziunea academicienilor români de-atunci, care-au girat slugarnic cu înalta lor competență “științifică” strâmba și scălâmba reformă ortografică impusă prin ucazul samavolnic (nu vot, tak!) al lui Gh.Gheorghiu-Dej. Dar nu la ordinele “fratelui mai mare de la Răsărit”, nici vorbă, măi tovarăși, ia să nu-mi umblați cu sectarisme și deviaționisme de-astea, cu otrăvuri de-astea burghezo-moșierești, c-apoi “vai și-amar de dúșmanul de clasă / pîndind s-aprindă noua noastră casă”: “Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor / cu poporul sovietic eliberator”. Rotocol în lege (în ucaz)! Da zdravstvuiet naveki! Pentru d-l AdiJapan, însă, toate astea nu-s decât “o minciună”, “cu valoare argumentativă nulă […], și anume că grafia cu î și sînt ar fi fost ordonată de la Moscova. Afirmația este un fals ușor demonstrabil: în România s-a scris cu î și sînt cu mult înainte de 1953, ba înainte chiar și de crearea PCR. Găsim cărți și reviste românești tipărite în jurul anului 1900 sau mai înainte scrise astfel […], cînd nu se putea vorbi la noi de influențe sovietice sau de comuniști prea zeloși. […] Este uimitor cîți români i-au crezut pe cuvînt pe oamenii de 'cultură' care au răspîndit minciuna aceasta cum că scrisul cu î și sînt ar fi de sorginte sovietică.” Kaniečno, numai “lumina ne venea de la Răsărit”!...
Dar, logic vorbind, îl exclude primul fapt pe cel de-al doilea? Abuzul nu mai este abuz doar pentru că poate invoca post factum, post abusum, inconsistente antecedente pe care le-a dezgropat și le-a exagerat, le-a supralicitat retroactiv și le-a speculat tendențios pentru a se legitima? Decurge logic pretinsa legitimitate a reformei din 1953 din palidele antecedente ale lui î din i invocate de advocații lui de azi? S-a scris cu î din i și înainte de 1953, de acord, dar numai sporadic, incidental și net minoritar, ca o ciudățenie excentrică și marginală, ca o mutație “contra naturii”. Chiar și autorii de renume, enumerați de căuzașii lui î din i cu aere peremptorii și cu morgă “savantă” ce s-ar vrea fără replică, au ajuns la acest binemeritat renume prin cărți statornic tipărite cu â din a, nu prin pasagerele escapade cu î din i de care, apoi, abuziva și diforma reformă ortografică din 1953 a profitat fără scrupule, folosindu-le ca pretext și precedent pentru a generaliza sluta și muta mutație. Nu erau dezgropate și umflate ideologic, tot atunci, obscure “tradiții de luptă ale proletariatului” și perpetue “ascuțiri ale luptei de clasă”? Nu era plină istoria lui Roller de “eroi ai clasei muncitoare” și R.P.R. doldora de “ilegaliști”? “Puțini am fost, mulți am rămas” – s-ar fi putut felicita și legitima între ei și superfetații bastarzi sau hidoșii avortoni întru î din textele următoarelor patru decenii de slută amintire.
Există o diferență esențială între reforma ortografică din 1953 și cea din 1993 (chiar dacă între Academia R.P.R. din 1953 și Academia Română din 1993 diferența nu era chiar așa de mare). Și asta n-ar trebui s-o uite “elita” snobă și veleitară de azi care defilează sub banner-ul lui î din i, pentru că, oricum, majoritatea vorbitorilor nativi de limbă română n-o va uita niciodată : reforma din 1953 a fost impusă cu forța, prin ucaz (prin “viol”, ei da!), prin dictat politic discreționar, pe când reforma din 1993 a fost instituită prin vot academic (chiar dacă, pentru răuvoitori, mai mult sau mai puțin “ageamiu”, dar oricum vot, nu dictat). În 1953, schimbarea (usurpatio, raptum) a venit “contra naturii”, în disprețul voinței naționale reduse brutal la tăcere, “cu pumnul în gură”; pe când în 1993 schimbarea (restitutio, restauratio, repunerea în drepturi a firescului legitim) a venit pe valul voinței și dorinței populare genuine, atâta timp reprimate. Care își “lua în stăpânire bunul său de unde-l găsea”, fără a mai sta să “caute calul la dinți”. Se făcea, în sfârșit, dreptate. După un “rotocol” istoric de patru decenii. Corsi e ricorsi. Roate și ocoluri…
Dar toate astea costă. De câte alte decenii va mai avea nevoie cultura română, de-acum înainte, pentru a recupera timpul și efortul irosite cu enormele maldăre de hârtie maculată, atâta amar de ani, de râia (riia) lui î din i ? Un corpus de Opere ale clasicilor literaturii române în haina care-i stă bine limbii române, în ortografia firească și elegantă cu â din a și cu sunt, rămâne, în momentul de față, o utopie.
Vă e dor de rotocol, Adi-san? Ori, poate, de Scinteia? Mie nu, nostalgii de-astea nu am. Nu se numără printre mobilurile “suspectului exces de zel” în “dezinformarea publicului prin propagandă mincinoasă”, fes și interes pe care mi le atribuiți. Dar nu s-ar putea să fiți mai exact, mai explicit (“more specific”, if you like so)? Chiar aș fi curios ce insinuați, de ce anume mă credeți în stare. Eu pe dv. nu vă cred în stare decât de “luarea deciziilor abuziv și arbitrar” și de “elitism snob”, atâta tot, cum psihanalizabil spuneți chiar dv. “Gura păcătosului adevăr grăiește.”
A cui e nostalgia? A cui e rușinea? A cui e ciuda?
“Singurele argumente care se mai pot aduce astăzi pentru grafia cu â și sunt rămîn cel al nostalgiei (celor care au apucat să fie elevi înainte de 1953) și cel al rușinii (de a ne răzgîndi și a reveni la o grafie rațională)” – mai crede a ști d-l AdiJapan. La rândul meu, nu fac decât să-l parafrazez, spunând că singurele argumente pe care le mai pot aduce astăzi veleitarii grafiei cu î și sînt rămân cel al nostalgiei (celor care-au avut nenorocul de-a fi elevi între septembrie 1953 și Decembrie 1989, căci iucunda est memoria praeteritorum malorum…), precum și cel al rușinii lor bine ascunse și refulate de-a fi cedat unor inavuabile pulsiuni snobe și bovarice, al ciudei de-a se fi orientat prost, ademeniți de aparente și supra-umflate prestigii de moment, al încăpățânării lor oarbe de-a nu-și recunoaște rătăcirea și-al refuzului lor irațional de-a se răzgândi și-a reveni la o grafie rațională. Dacă ai apucat s-o scrântești, acum măcar ține-o tot așa! Ia-l pe î din i în brațe!
Ar fi prea mult, ar fi enorm, nu-i așa?, să ne așteptăm de la păstori să nu mai ducă în rătăcire turma pe care-o păstoresc, ar fi prea mult să ne așteptăm de la “boierii minții” din “grupurile de prestigiu” și de influență să nu mai deruteze trupa cu semnale contradictorii, să nu mai “smintească” obștea cuminte și de bun simț a celor ce vorbesc și scriu românește prin prestigiul prostului lor gust personal și de grup, prin fudulia singularizării cu orice preț și-a răzlețirii trufașe de turmă, prin “rafinamentul” scrierii scălâmbe cu î din i. “Că așa vrem noi și mușchii noștri elitari, mai presus de proasta lege pentru vulg!” Dar măcar nu-i mai parazitați pe clasici cu răstălmăcirile și cu pretențiile dv. “științifice”, domnilor baroni ai glagoriei din “elita intelectuală”, că uite cum se iau după domniile voastre, ca oile, tot felul de snobi și de frustrați, de nostalgici și de bovarici! Ori, dacă așa vă simțiți bine, companie plăcută!
Cât despre “nostalgie”, în lipsa unor date statistice exacte, putem face totuși, la modul ipotetic, o elementară comparație: câți mai trăiesc astăzi dintre cei care “au apucat să fie elevi înainte de 1953” și câți dintre cei care și-au format reflexele și stereotipiile școlare între 1953 și 1989? A cui nostalgie e mai masivă, în aceste condiții? Dar, vorba d-lui AdiJapan, “ambele argumente sînt desigur caraghioase într-o discuție inteligentă”. Dumnealui o spune, nu eu.
A se evita efortul cerebral excesiv !
Un sunet – o literă. Principiul fonetic rămâne, desigur, cel mai simplu și, în principiu, ar fi recomandabil pentru orice limbă. Nu intră acum în discuție limbile cu grafie net etimologică (franceza, engleza), care-și asumă etimologia și nu se plâng de ea, ba parcă dimpotrivă, o arborează cu orgoliu ca pe un însemn de noblețe, chiar dacă în englezește, de exemplu, orice cuvânt trebuie învățat practic de două ori – o dată cum se scrie și o dată cum se pronunță. (Are și limba noastră dificultățile ei, nu ne putem plânge nici noi: în românește fiecare substantiv trebuie învățat practic de două ori – o dată la forma de singular și o dată la forma de plural.)
Dar chiar și limbile cu scriere declarat și asumat fonetică își mai permit uneori excepții și derogări de la principiul fonetic. Așa cum, în 1904, într-un Raport înfățișat Academiei Române în numele secțiunii literare, Titu Maiorescu propunea, în locul unui “etimologism puțin temperat prin concesiuni fonetice”, un “fonetism temperat prin necesități etimologice”. Sau așa cum limba rusă – că tot i-am simțit umbra dând ocol și rotocol atâta vreme asupra noastră – este și aceasta o limbă cu scriere fonetică, dar are totuși litere diferite pentru diftongii -ia (я), -io (ё), -iu (ю); genitivul adjectivelor are desinența -avo, -evo, dar scrisă -ogo, -ego (-ого, -его); genitivul pronumelor relative este kogó (кого), čegó (чего), cu pronunția kavó, čevó ; și asta chiar și în ziua de astăzi (сегодня, segodnia), care se pronunță, bineînțeles, sevodnia. Totul e harașó, chiar dacă apare scris horoșó (хорошо). I tak dalșe…
Numai pentru inteligenții și mintoșii romîni înfeudați lui î din i limba română scrisă cu â din a ar fi, vai nouă, “arhaică” și excesiv de complicată, numai fibra cerebrală a românului “recent” ar fi excedată de “complicația” unei minime derogări de la principiul fonetic, extenuată de efortul de-a gestiona nemaipomenita intricație a unui sunet pasibil de-a fi scris în două feluri și incapabilă de-a o scoate la capăt cu o astfel de inextricabilă complicație. Numai nouă ni se recomandă să facem economie de creier, să nu-l supunem la suprasolicitări exorbitante, nu cumva să ni-l obosim peste măsură, să ne trezim iremediabil epuizați cerebral. Doamne, apără și păzește! Avantajul ar fi minim, iar efortul care ni se pretinde – imens. Muieți-s posmagii? “Dacă notarea unei vocale în două feluri ni se pare o corvoadă și ne face să ne văicărim, înseamnă chiar că nu mai e nimic de sperat în România” (Alex. Ștefănescu, v. supra).
Sayonara, Adi-san ! Adio și n-am cuvinte. Incintat (și incitat) de cunoștință, dar a venit timpul să punem punct. Aici. Au toate un sfârșit, au toate o limită, chiar și această instructiv-educativă vizită la panopticum. By the way, Adi-san, aka AdiJapan, Romanian guy : What’s your name? De ce nu vă spuneți, în clar, numele? De ce nu vă asumați propria identitate? “Aveți curaj, o dați anonimă”? Ori, poate, așa ceva e sub demnitatea demnității dv. de demnitar OTRS, de “administrator”, “checkuser” și “birocrat” ro.wp? “Standardizarea, în orice domeniu, se face de către specialiștii domeniului respectiv”, mai spuneți. Care e, în cazul dv., “domeniul respectiv”? “Fizica, în particular optica”? Ori, poate, panoptica…
Looking forward to hearing from you,
Yours sincerely,
Cornelius Servus ( slavonice autem Robu )
89.123.89.8 (discuție) 23 mai 2011 13:14 (EEST) ₪₪₪₪₪