Wikipedia

Constantin Cantacuzino (stolnic)

istoric român
Constantin Cantacuzino
Date personale
Născut1639 Modificați la Wikidata
Târgoviște, Țara Românească Modificați la Wikidata
Decedat (77 de ani) Modificați la Wikidata
Constantinopol, Imperiul Otoman Modificați la Wikidata
Cauza decesuluipedeapsa cu moartea Modificați la Wikidata
PărințiConstantin Cantacuzino (postelnic)[1]
Elina Cantacuzino[1] Modificați la Wikidata
Frați și suroriȘerban Cantacuzino  Modificați la Wikidata
CopiiȘtefan Cantacuzino
Boyar Radul Cantacuzino, Chancellor of Valachia[*][[Boyar Radul Cantacuzino, Chancellor of Valachia (Bef 1680 - 25 Feb 1715)|​]][1]
Maria Cantacuzina[*][[Maria Cantacuzina |​]][1] Modificați la Wikidata
Ocupațieistoric Modificați la Wikidata
Limbi vorbitelimba latină Modificați la Wikidata
Activitate
StudiiUniversitatea din Padova
Semnătură
Modifică date / text Consultați documentația formatului

Constantin Cantacuzino stolnicul (n. 1639 – d. 7 iunie 1716) a fost un boier din Țara Românească, recunoscut drept un reprezentant de seamă al umanismului în spațiul cultural român, cu aplecare spre domenii precum istoria și geografia. A făcut studii la Constantinopol și Universitatea din Padova. Un izvor important pentru istoria românilor este harta Valahiei, realizată de el împreună cu Ion Comnen. Cantacuzino este și autorul unei istorii neterminate a Țării Românești, în care a încercat să umple lacuna de cunoștințe despre istoria timpurie a românilor.

Frate al domnului Șerban Cantacuzino, Constantin stolnicul[2] a fost proclamat la moartea acestuia el însuși domn, însă a refuzat, preferând să îl urce în scaun pe nepotului său de soră Constantin Brâncoveanu, în timpul domniei căruia a condus multă vreme din umbră politica externă. În numele voievodului, dar și în nume personal, stolnicul a purtat corespondență cu cancelariile importante ale vremii. În 1707 a escaladat un conflict latent al Cantacuzinilor cu Brâncoveanu, ceea ce a dus la retragerea lui Cantacuzino pe moșiile sale, deși fiul său și alți nepoți cantacuzini au fost promovați în continuare în dregătorii înalte.

Stolnicul și familia Cantacuzino au contribuit la mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu în 1714. Succesor la domnie a fost Ștefan Cantacuzino, fiul stolnicului, însă pentru scurt timp, întrucât amândoi au fost executați în 1716 de otomani.

Viața

modificare

Stolnicul Cantacuzino s-a născut la Târgoviște, al treilea fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino și al Elinei Cantacuzino. De partea tatălui era membru al familiei de origine grecească (cu posibilă ascendență imperială) Cantacuzino, iar din partea mamei era nepot al domnului Radu Șerban, succesorul lui Mihai Viteazul la tronul Țării Românești.

Familia Cantacuzino era una dintre cele mai importante facțiuni boierești în secolul al XVII-lea. Datorită obținerii rangului boieresc de stolnic, va rămâne pentru mult timp un important membru al sfatului domnesc. Între 1688-1716, accentuându-se sentimentul de frică față de pericolul iminent otoman, preia controlul politicii externe a Țării Românești, încercând să lege relații diplomatice, de cordialitate, atât cu Austria, cât și cu Rusia[3].

Istoricul N. Iorga a susținut că educația stolnicului ar fi fost făcută în principal de către mama lui.[4]

Prin studiile începute, după uciderea tatălui în 1663, la Adrianopol și Constantinopol și desăvârșite începând cu 1667[5] la Universitatea din Padova, el devine un excelent cunoscător al culturii italiene, având cunoștințe temeinice de limbă italiană și latină, și al sferei culturii grecești. S-a păstrat un jurnal al învățăcelului din timpul studiului la Padova, care îl menționează pe un instructor de origine albaneză, Caludi[6]. Tânărul a dobândit renumele unui om erudit în Italia, el este menționat ca învățat din Louvain de către scriitorul Antonio Lupis[7]. Ulterior el a fost consultat cu privire la istoria Țării Românești de către generalul austriac Ferdinand Marsigli (1658-1730, originar din Bologna), care se va remarca printr-o monumentală descriere geografică și istorică a ținuturilor cursului mijlociu și inferior al Dunării[8].

În 1672 Cantacuzino este întemnițat din ordinul lui Grigore I Ghica, cel care dispusese în 1663 uciderea postelnicului Cantacuzino. Fratele său Șerban reuși să-l aducă la Constantinopol prin relațiile pe care le avea la Înalta Poartă și-l învesti odată ajuns domnitor, în 1678, cu dregătorii neînsemnate. Influența politică a stolnicului a fost totuși importantă, fiind exercitată mai ales prin membri ai familiei.

Pe plan politic Constantin Cantacuzino a fost adeptul unei linii antiotomane și a pledat pentru apropierea de Rusia și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană.

Stolnicul Cantacuzino pomenește inclusiv despre o altă scrisoare în legătură cu același dar.

El a contribuit în mod hotărâtor la răsturnarea lui Constantin Brâncoveanu, pentru a sprijini urcarea la tron ale propriului fiu, Ștefan Cantacuzino.[9]

Deosebit de critic față de Cantacuzini, cronicarul muntean îl acuză pe Constantin stolnicul nu numai de răsturnarea lui Brâncoveanu, ci și de otrăvirea fraților săi Șerban-Vodă și Iordache, spătarul, și-l numește în mod repetat „hoț bătrân”.[10]

Alături de fiul său, Ștefan Cantacuzino, a fost executat în noaptea de 6 spre 7 iunie 1716 la Constantinopol, sub acuzația colaborării cu austriecii.

Opera și biblioteca

modificare

Pe lângă corespondența cu renumite personalități politice, diplomați și cărturari ca Gherasim Cretanul, Antonio dall'Acqua, Albano Albanese sau Bonvicinius, stolnicul Cantacuzino a lăsat posterității caiete de note istorice și o operă istorică fundamentală, Istoria Țării Rumânești dintru început (1716)[11], care analizează critic un material extrem de bogat, cuprinzând autori antici, bizantini și occidentali. Lucrarea este redactată la inițiativa lui Ferdinand Marsigli[12] și susține cu multă fervență, combătând opiniile contrare, originea romană a poporului român și continuitatea sa pe teritoriul Daciei, acumulând mărturii despre teritoriul și locuitorii acestui stat, despre războaiele daco-romane și romanizarea Daciei. Cantacuzino subliniază faptul că românii se deosebesc de popoarele vecine prin capacitatea lor de a rezista vitregiilor istoriei, evidentă mai ales în menținerea structurilor politice proprii. Implicațiile politice nu i-au lăsat răgaz să-și definitiveze scrierea, care aplică metode de cercetare caracteristice istoriografiei moderne și conține prime elemente de critică a istoriei. Stolnicul este și autorul unei hărți a Țării Românești, tipărită în 1700 în limba greacă la Padova și folosită apoi în 1715 de Anton Maria Del Chiaro în a sa Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia, apărută la Veneția[13], precum și al prefeței unui liturghier din 1680, care a circulat în toate ținuturile locuite de români[14].

Se poate afirma că sfârșitul secolului al XVII-lea în cultură este dominat de această figură reprezentativă a lui Constantin Cantacuzino. Ceea ce l-a ajutat în susținerea ideii continuității populației romanizate la nord de Dunăre ulterior retragerii aureliene este atitudinea critică pe care acesta o abordează față de izvoare. Stolnicul îi considera „rumâni” și pe cei aflați în Ardeal și Moldova, argumentând apartenența la acest neam prin limba pe care o vorbesc[15].

Un document valoros pentru cultura română îl constituie catalogul bibliotecii lui Constantin Cantacuzino, care conține printre altele și o listă a cărților tipărite în principatele române la sfârșitul veacului al XVII-lea[16]. Frumusețea bibliotecii Mănăstirii Mărgineni (jud. Prahova), întemeiată cu o parte a bibliotecii postelnicului Constantin Cantacuzino de la Mironești, este menționată deja la Del Chiaro. Se pare însă că puține cărți din acel patrimoniu au trecut în posesia stolnicului Cantacuzino. Era vorba mai ales de literatură religioasă, chiar și de sorginte protestantă[17]. În timpul studiilor tânărul Cantacuzino a întocmit un prim catalog al cărților achiziționate de el însuși, care au constituit baza bibliotecii sale. Printre acestea se aflau, pe lângă epopeile homerice, opere ale clasicilor greci și latini, scrierile filozofice și cosmografice ale lui Aristotel și comentariile la opera aristotelică de Alexandru din Afrodisia[18]. Ulterior biblioteca a fost îmbogățită de numeroase lucrări istoriografice, calendare, almanahuri, precum și de cărți aduse de oștenii români care participaseră în 1683 la asediul Vienei. De-a lungul vieții Cantacuzino a colecționat manuscrisele cărturarilor care trecuseră pe la Mărgineni și periodice de limbă italiană[19]. Biblioteca a fost destrămată după moartea stolnicului, ajungând parțial în posesia lui Nicolae Mavrocordat. Un catalog al bibliotecii consemnează în anul 1839 263 de titluri de cărți care erau încă păstrate la Mărgineni[17].

Ediții ale operei

modificare
  • 1901 - Operele lui Constantin Cantacuzino, editată de Nicolae Iorga, București
  • 1991 - Constantin Cantacuzino stolnicul: Istoria Țării Românești, București 1991

Note

modificare
  1. ^ a b c d Genealogics 
  2. ^ Chirulescu, Marian; Popescu, Paul D.; Radu, Mihaela (). Personalități prahovene. Dicționar biobibliografic. Darkoprint, Ploiești. p. 103. 
  3. ^ Ștefănescu, Ștefan (). Enciclopedia istoriografiei românești. Ed. științifică și enciclopedică. p. 80. 
  4. ^ N. Iorga: Constantin Stolnicul Cantacuzino în: Revista Fundațiilor Regale, an II, nr. 7, iulie 1935.
  5. ^ La Călinescu se specifică anul 1665, dar Suta 2003 menționează o matricolă de înscriere de la 17 septembrie 1667.
  6. ^ Călinescu 1981, p. 33.
  7. ^ În IL' eroina veneta, ouero la vita di Elena Lucretia Cornara Piscopia, composta da Antonio Lupis, e dal medesimo cons, Veneția 1689, citată la Călinescu 1981, p. 33.
  8. ^ Vezi opera sa Danubius pannonico-mysicus observationibus geographicis, astronomicis, physicis perlustratus ab Aloysio Ferd. Com. Marsili, 2 vol. Haga / Amsterdam 1726.
  9. ^ Vezi și relatările despre dorința de putere a stolnicului la Călinescu 1981, p. 33. Conform Letopisețului Bălenilor al lui Radu Popescu deja tatăl cărturarului, postelnicul Constantin, ar fi amenințat că îl va răsturna prin intrigi pe Grigore Ghica: "(...)să laudă, că el au popit pă Grigorie-vodă, el îl va dăspopi" ([1]).
  10. ^ Vezi pasajul despre domnia lui Ștefan Cantacuzino din Istoriile domnilor Țărîi Rumînești la Wikisource [2].
  11. ^ Istoria Țării Rumânești a fost publicată pentru prima oară în 1858 de către George Ioanid, ca operă anonimă. A doua ediție a fost îngrijită în 1872 de Mihail Kogălniceanu. Nicolae Iorga va atribui lucrarea cu ocazia unei reeditări în 1901 lui Cantacuzino Stolnicul. O nouă ediție a lui Dan Simonescu (București, 1944) este cuprinsă și în volumul I din Cronicarii munteni, București 1961, ediție îngrijită de Mihail Gregorian, cu un studiu introductiv de Eugen Stănescu. Vezi Stahl 2001, nota 11.
  12. ^ Cererea cu întrebările privitoare la Țara Românească și corespondența în limba italiană dintre cei doi cărturari în Analele Academiei Române, XXI.
  13. ^ Stahl 2001, nota 12. Harta este publicată la: Al. T. Dumitrescu: Contribuțiuni la istoriografia românească veche, în Lui Ion Bianu, București 1916-1921. Cartea lui Del Chiaro descrie perioada în care acesta fusese secretarul lui Constantin Brâncoveanu.
  14. ^ Despre răspândirea până în Maramureș a unei versiuni preluate de Școala de la Râmnic Al. Duțu: Cultura română în civilizația europeană modernă, București 1978, p. 120 și 122 - Al. Duțu: Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1812), p. 34, nota 4, București 1969.
  15. ^ Ștefănescu, Ștefan (). Enciclopedia istoriografiei românești. Ed. științifică și enciclopedică. p. 80. 
  16. ^ Despre acest catalog ca mărturie a culturii istorice și geografice a stolnicului vezi Dima-Drăgan 1967, passim - Iorga 1901 (1961), p. 34.
  17. ^ a b Suta 2003[nefuncțională]
  18. ^ Suta 2003[nefuncțională]. Catalogul din timpul studiilor în străinătate a fost descoperit în 1901 de Nicolae Iorga și publicat în 1907.
  19. ^ Catalogul integral a fost publicat de Dima-Drăgan, în 1964

Bibliografie

modificare
  • Livia Bacîru și Corneliu Dima-Drăgan (ed.): Biblioteca unui umanist român. C. Cantacuzino-Stolnicul (1640 - 1716), catalog al expoziției comemorative în Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România și Muzeul de Artă Feudală al Academiei Republicii Socialiste România Dim. Minovici, București 1966.
  • George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. a II-a, București 1981, p. 32-33.
  • Virgil Cândea: Stolnicul între contemporani, București 1971.
  • Radu-Stefan Ciobanu (Vergatti), "Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino", Bucuresti, 1982.
  • Doina Curticăpeanu: Un mare patriot si umanist român-Constantin Cantacuzino Stolnicul, în: Steaua, XVII (1966), nr.6, p. 88-90.
  • Corneliu Dima-Drăgan: Un catalog necunoscut al bibliotecii Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Revista arhivelor 1964, 7, nr. 2, p, 286-303.
  • Corneliu Dima-Drăgan: Biblioteca unui umanist român. C. Cantacuzino-Stolnicul, București : Comitetul de Stat pentru Cultură și Artă 1967.
  • Nicolae Iorga: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea: 1688-1821, vol. I, București 1901 (1961).
  • Ilie Minea: Ceva despre Constantin Cantacuzino Stolnicul, în: Cercetări Istorice, VIII-IX. (1932-1933), p. 73-79.
  • Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, trad. din limba ital. de D. D. Panaitescu și Titus Pârvulescu. Pref. de Virgil Cândea, București : Ed. Minerva 1973.
  • Henri H. Stahl: Gânditori și curente de istorie socială românească, București 2001, cap I: Problemele țărilor românești în "Criza Orientală", 3) Gânditorii români din epoca umanismului, b) Constantin Cantacuzino Stolnicul (online).
  • Ioana Alina Suta: Aspecte privind biblioteca umanistă a Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Bibliorev. Revista electronică a Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" Cluj Napoca, Nr. 8 (2003), online[nefuncțională]
  • Constantin Șerban: Recenzii Mario Ruffini: Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, în: Revue Roumaine d'Histoire, 1974, t. XIII, nr. 2, p. 341-344.

Vezi și

modificare

Legături externe

modificare
Adus de la https://ro.wiki.x.io/w/index.php?title=Constantin_Cantacuzino_(stolnic)&oldid=16392976